Balcic. Micul paradis al României Mari

Până la a fi românesc, din 1913, Balcicul era doar un spectacol al mării şi un seducător amalgam etnic şi cultural de la marginea fostului Imperiu otoman. Dacă administraţia noastră preia un târg modest, pictorii dau aici de Orient în toată splendoarea sa, dar mai ales de un peisaj şi de o lumină cu totul aparte. Deşi îl vizitase în 1915 şi văzuse ce era de văzut, regina Maria se îndrăgosteşte de Balcic abia în 1924, într-atât de puternic, încât îşi construieşte, pe ţărmul stâncos şi sălbatic, un adevărat paradis. Se poate spune că datorită ei, din acest moment, mitul Balcicului nu mai are nevoie de combustia istoriei, este pur şi simplu sincron cu realitatea, ba chiar o înrâureşte, dându-i o strălucire fără egal în perioada interbelică. Boema artistică, animatorii culturali, scriitorii, arhitecţii şi chiar şi politicienii vin vară de vară la Balcic, înfrumuseţându-l şi pregătindu-l pentru o promiţătoare carieră de staţiune marină şi culturală. Ca orice paradis, şi Balcicul a fost pierdut. Lucian Boia l-a reconstruit însă atât de bine din fărâme de memorie, din documente şi fotografii de epocă, încât se poate spune că, printr-o carte atât de frumoasă, am recâştigat, simbolic, paradisul pierdut. „Pentru turism, Balcicul era, într-adevăr, splendid dăruit, atât prin pitorescul lui natural, cât şi printr-un pitoresc uman, nu mai puţin bătător la ochi. În totul, era diferit, era altfel. Istorie, legendă, cine mai ştie unde era adevărul? De fapt, translaţia spre legendă e un semn bun, un simptom de vitalitate. Rămâne cu noi doar acea parte a trecutului susceptibilă să stârnească imaginaţia. Balcicul este Balcic, tocmai fiindcă peste Balcicul real, şi transfigurându-l, s-a aşezat un Balcic imaginar.“ (Lucian BOIA)