Diavoli fragili

A modern masterpiece. I se reproșează lui Găvan întunecimea scriiturii, dar aceasta este numai o negare a aspectului întunecat al existenței. Faptul că întorci fața și refuzi să privești este doar o dovadă a unei anumite lașități de cititor. Eroism îți trebuie să intri în beci (sau în pivniță) și să lupți cu demonii. Găvan excelează ca scriitor familial (nefiind kitsch precum congenerii săi poeți) și tensiunea formidabilă a scrisului său provine din faptul că transformă această “sancta sanctorum” a celulei familiale într-un Auschwitz al infernului. Altfel spus, Găvan își ia “sufletul” (dacă mai putem folosi acest cuvânt uzat, zbârcit, suspect) și-l dă necuratului, inversând gestul lui Avraam. Raiul familial, sacru pentru cel mai mult dintre noi (atunci când e neexaminat, căci de aproape...), “our precious”, singura noastră comoară ascunde un mecanism karmic-oedipian, care generează până la urmă frică, ură, blestem și crimă. Mai mult decât Bolaño și Ellis, în spatele lui Găvan stă Schopenhauer, cel care a descoperit inconștientul și esența irațională a existenței: cel care, aidoma bogomililor, vorbește pentru prima dată despre crima de a te fi născut. (Și l-aș recomanda autorului pe Eugene Thacker.) Prea dark? Dar nu este responsabilitatea unui autor să propage vulgata optimismului, mai ales dacă asta nu corespunde firii sale și mai ales dacă nu savurează spectacolul pre-apocaliptic al maselor amnezice, mai mult moarte decât vii.
De la H. Murakami, autorul a învățat să nu satisfacă apetitul detectivist al cititorului, lăsând cu subtilitate multe trame nerezolvate. Dacă Palahniuk era o influență formidabilă în “Exorcizat”, aici nu mai putem vorbi de pastișă, ci de confluențe. Nici măcar Bolaño nu-l strivește pe Găvan, deși influențează structura labirintică și parțial tehnica, pentru că autorul român își accesează propria măreție și dramă (de altfel, Găvan pare să rezoneze uneori mai mult cu Donoso - de pildă atunci când descrie monștrii).
Ce aș reproșa, totuși, unui roman atât de bun?
Uneori obscuritatea este prea densă și mesajul devine oarecum neinteligibil (și acesta este un semi-reproș, poate acesta este un efect premeditat.) Nu pot să spun că am înțeles - și intuitiv, și senzitiv - toate episoadele din carte.
Una din temele cărții este frica de nebunie. Studiind psihiatria și psihanaliza, mi se pare că nebunia este altceva decât se crede în general: un mod de a experimenta alteritatea. Sincer să fiu, mă înspăimântă mai mult normalitatea și mediocritatea. O provocare pentru Găvan, demnă de Faulkner, să scrie cândva un roman din perspectiva unui nebun...