Fata de la nord de ziuă

Un roman în care modelling-ul rezonează cu psihopatologia (la fel ca în “Neon Demon”) și în care motoul “Sine Anima” amintește de explorarea jungiană a arhetipului animei (o temă întâlnită și în “Malad”). De asemenea, referințele din epigraf din “Alice in Wonderland” și “Inception” predetermină narațiunea. Mai rotund și mai reușit ca “Malad”, cu o uzitare a aceleiași stilistici cosmpolite cu care ne-a obișnuit Voicescu. Prima parte stă sub semnul luminos, orbitor al sciziunii (de menționat că iadul schizofrenului este îmbibat de o lumină puternică, de privirea ca de laser a Panopticon-ului); a doua sub semnul lui “nigredo”, în care depresia ca un giulgiu semnalează un “soare negru” nervalian. Prima parte mi-a plăcut mai mult, (și) pentru că începe acolo unde se termină “Frankenstein”, la Polul Nord (care este o determinantă ontică, înainte de a fi geografică). Prima jumătate a romanului este o incursiune în universul distopic, amintind de “Gattaca” sau de “Castelul”; în timp ce a doua conține (și) o exploatare a temei din “Dorian Gray” (un motiv care apare și în “Portretul” lui Gogol dar și la Poe), cea a portretului infernal, care are o componentă demonică; o temă destul de sinistră (și foarte bine regizată), pe care aș lega-o de filmele snuff.