The Long Way to a Small, Angry Planet

Din păcate, nepotrivire serioasă de caracter între mine și Wayfarers 1.
Prea multă vorbărie, prea puține fapte (titlul extra-lung ar fi trebuit să fie un indiciu).
Prea multă mâncare și îngrijire corporală, prea puțină poveste (care poveste?!).
După ce a picat cu brio testul celor 100 de pagini, am făcut o excepție și am insistat până la 200, apoi 300, pentru că e recomandată cu entuziasm de prieteni în care am mare încredere literară, ca Horia Ursu, Alex Lamba sau Liviu Szoke.
Dar tot degeaba, fiindcă e doar un ME (Mass Effect - rase multiple și foarte variate, trăind împreună într-o federație, ba chiar majoritatea raselor se potrivesc la caracteristici, în afară de nume, deci și doamna autor a jucat jocul) după ce-i scoți adrenalina, acțiunea și miza. Bune au fost doar personajele, dar și acolo unele sunt subdezvoltate (Corbin, Ashby), altele exagerat de dezvoltate (Kizzy, atât de enervantă, Dumnezeule, și tocmai ea e atât de peste tot!). Mi-a plăcut doar de Chef. Și, sincer, de Corbin.
Deloc pe felia mea. Sorry.