Un roman în care modelling-ul rezonează cu psihopatologia (la fel ca în “Neon Demon”) și în care motoul “Sine Anima” amintește de explorarea jungiană a arhetipului animei (o temă întâlnită și în “Malad”). De asemenea, referințele din epigraf din “Alice in Wonderland” și “Inception” predetermină narațiunea. Mai rotund și mai reușit ca “Malad”, cu o uzitare a aceleiași stilistici cosmpolite cu care ne-a obișnuit Voicescu. Prima parte stă sub semnul luminos, orbitor al sciziunii (de menționat că iadul schizofrenului este îmbibat de o lumină puternică, de privirea ca de laser a Panopticon-ului); a doua sub semnul lui “nigredo”, în care depresia ca un giulgiu semnalează un “soare negru” nervalian. Prima parte mi-a plăcut mai mult, (și) pentru că începe acolo unde se termină “Frankenstein”, la Polul Nord (care este o determinantă ontică, înainte de a fi geografică). Prima jumătate a romanului este o incursiune în universul distopic, amintind de “Gattaca” sau de “Castelul”; în timp ce a doua conține (și) o exploatare a temei din “Dorian Gray” (un motiv care apare și în “Portretul” lui Gogol dar și la Poe), cea a portretului infernal, care are o componentă demonică; o temă destul de sinistră (și foarte bine regizată), pe care aș lega-o de filmele snuff.
The prose is deceptively simple that it is easy to forget the author is a genius. For me, one of the highlights of the novel is Belmonte's portrait from chapter 18.
Celor amuțiți
O, nebunia orașului mare, când seara
Arbori schilozi stau încremeniți lângă zidul negru,
Prin mască de argint privește spiritul răului;
Cu bici magnetic lumina șfichiuie noaptea de piatră.
O, sunetul scufundat al clopotelor de seară!
Cu spaima înghețată prostituata naște copilul mort.
Spumegând, mânia Domnului biciuie fruntea posedatului,
Molimă purpurie, foamea, sparge ochii verzi.
O, râsul respingător al aurului!
Dar în vizuină întunecată
O umanitate mai tăcută sângerează în liniște,
Modelează din metale vârtoase creștetul care se eliberează.
tr. Petre Stoica
An die Verstummten
O, der Wahnsinn der großen Stadt, da am Abend
An schwarzer Mauer verkrüppelte Bäume starren,
Aus silberner Maske der Geist des Bösen schaut;
Licht mit magnetischer Geißel die steinerne Nacht verdrängt.
O, das versunkene Läuten der Abendglocken.
Hure, die in eisigen Schauern ein totes Kindlein gebärt.
Rasend peitscht Gottes Zorn die Stirne des Besessenen,
Purpurne Seuche, Hunger, der grüne Augen zerbricht.
O, das gräßliche Lachen des Golds.
Aber stille blutet in dunkler Höhle stummere Menschheit,
Fügt aus harten Metallen das erlösende Haupt.
Să presupunem că omor o maimuță. Nimeni nu se atinge de mine. Să presupunem că e o maimuță deosebit de deșteaptă. Nimeni nu se atinge de mine. Să presupunem că e un tip nou de maimuță – o specie fără păr, vorbitoare. Nimeni nu se atinge de mine. Urcând cu circumspecție aceste trepte subtile, aș putea urca până la Leibniz sau Shakespeare și i-aș putea ucide, și nimeni nu s-ar atinge de mine, căci ar fi imposibil de spus unde s-a trecut frontiera dincolo de care sofistul dă de necaz. (265)
“... am mai înțeles și altceva. Că nedreptatea lipsită de speranță ... nu-l duce pe om la disperare sau la furie. Această nedreptate este o substanță fierbinte, făcută anume pentru om, substanța care, invadându-i ființa, nu produce acolo o explozie distrugătoare, ci arde cu o lumină egală și liniștită.” (pp. 56-7)
https://www.gettyimages.com/detail/news-photo/bodies-of-exiled-austrian-author-stefan-zweig-his-wife-news-photo/50613632#/bodies-of-exiled-austrian-author-stefan-zweig-his-wife-lying-on-bed-picture-id50613632
„fără rădăcini/ fără loc/ fără cuvinte/ fără nume/ doar eu/ căutându-mi/ un nume/ un cuvânt/ un loc/ o amintire//” (outSider, 13)
A modern masterpiece. I se reproșează lui Găvan întunecimea scriiturii, dar aceasta este numai o negare a aspectului întunecat al existenței. Faptul că întorci fața și refuzi să privești este doar o dovadă a unei anumite lașități de cititor. Eroism îți trebuie să intri în beci (sau în pivniță) și să lupți cu demonii. Găvan excelează ca scriitor familial (nefiind kitsch precum congenerii săi poeți) și tensiunea formidabilă a scrisului său provine din faptul că transformă această “sancta sanctorum” a celulei familiale într-un Auschwitz al infernului. Altfel spus, Găvan își ia “sufletul” (dacă mai putem folosi acest cuvânt uzat, zbârcit, suspect) și-l dă necuratului, inversând gestul lui Avraam. Raiul familial, sacru pentru cel mai mult dintre noi (atunci când e neexaminat, căci de aproape...), “our precious”, singura noastră comoară ascunde un mecanism karmic-oedipian, care generează până la urmă frică, ură, blestem și crimă. Mai mult decât Bolaño și Ellis, în spatele lui Găvan stă Schopenhauer, cel care a descoperit inconștientul și esența irațională a existenței: cel care, aidoma bogomililor, vorbește pentru prima dată despre crima de a te fi născut. (Și l-aș recomanda autorului pe Eugene Thacker.) Prea dark? Dar nu este responsabilitatea unui autor să propage vulgata optimismului, mai ales dacă asta nu corespunde firii sale și mai ales dacă nu savurează spectacolul pre-apocaliptic al maselor amnezice, mai mult moarte decât vii.
De la H. Murakami, autorul a învățat să nu satisfacă apetitul detectivist al cititorului, lăsând cu subtilitate multe trame nerezolvate. Dacă Palahniuk era o influență formidabilă în “Exorcizat”, aici nu mai putem vorbi de pastișă, ci de confluențe. Nici măcar Bolaño nu-l strivește pe Găvan, deși influențează structura labirintică și parțial tehnica, pentru că autorul român își accesează propria măreție și dramă (de altfel, Găvan pare să rezoneze uneori mai mult cu Donoso - de pildă atunci când descrie monștrii).
Ce aș reproșa, totuși, unui roman atât de bun?
Uneori obscuritatea este prea densă și mesajul devine oarecum neinteligibil (și acesta este un semi-reproș, poate acesta este un efect premeditat.) Nu pot să spun că am înțeles - și intuitiv, și senzitiv - toate episoadele din carte.
Una din temele cărții este frica de nebunie. Studiind psihiatria și psihanaliza, mi se pare că nebunia este altceva decât se crede în general: un mod de a experimenta alteritatea. Sincer să fiu, mă înspăimântă mai mult normalitatea și mediocritatea. O provocare pentru Găvan, demnă de Faulkner, să scrie cândva un roman din perspectiva unui nebun...
Vivo sin vivir en mí
y de tal manera espero,
que muero porque no muero.
Trăiesc fără a trăi în mine
Și așa sper
Să mor pentru că nu mor.
(San Juan de la Cruz)
This guy crushes you with his genius work from his early twenties. My only obiection: too much Hegel, not enough Kierkegaard. I prefer individuality over tipology. I do not care for family drama, I want the passio of the I. In spite of this: majestic execution. It's the choral symphony of the 20th century: Richard Strauss meets Gustav Mahler. And If you have a philosophical background, this one is for you. Son of a merchant turned philosopher Schopenhauer, son of a priest turned Antichrist Nietzsche - they both worshipped music. In fact - or so they thought - the value of life would be greatly diminished in a world without music. The way Mann prefigures the nascent psychoanalysis is staggering. The knowledge of the soul of man makes you both powerful and anxious. Not unlike Kierkegaard, Thomas Mann discusses ambivalently the nature of ambivalence in a realm where logic bows to psychology. He also prefigures existential phenomenology with the description of the Das Man - conformism, deception and amnezia. Not unlike in Musil or Haneke, one distantly hears the Nazi Winds of Wotan.
The monotonous delirium of the greatest dancer of the 20th century.
The insight of a seer and the innocence of a Greek deity.
You can read it as a meditation on the Jungian feeling function.
Don't overthink it, feel it...
I would compare this book to Sein und Zeit and L'Être et le Néant – two philosophical masterpieces, two trademarks of the history of spirit in the 20th century. I didn't understand it 100%, I have to come back to it, I need to read more medicine, neurology and psychology. I have read tons of secondary bibliography in the last decade about Freud and his school; reading the book was a wonderful experience because I had the feeling of going to the absolute source (or one of them because Schopenhauer and Nietzsche are the real forerunners of the inconscious). Some of the fragments are brilliant and I agree with a friend of mine - a Freudian psychologist - who said to me that the essence of Freud is scattered in a page or two, the rest is just a cover up. The Interpretation of Dreams has at least 10 such pages, you have to figure out where to find them.
„Deșteptată fără veste, toamna, cu iarbă verde în părul cărunt, bătrână, șchioapă, cu un ochi de tânăr și altul de bătrân, udă ca scoasă din fundul apelor, se ivi într-un lan de porumb, tânguind ascuțit, plângător. Auzindu-i glasul, cânii Urcăneștilor își vârâră cozile între picioare și se retraseră la adăpost, între fânuri.” (52)
„Pe peretele din față Arhanghelul Mihail sta de strajă, răzimat în sabie. Cercul de raze din jurul capului era stins, pătat de muște, sabia ruginită și de pe fața lui se vedea că n-a fost schimbat de multă vreme, e obosit, de-abia se mai ține pe picioare.// Într-un colț mai întunecos, diavolul, luându-și coada la subsoară, cobora din cadrul vechi al unei icoane. Pășise cu un picior afară din ramă și se oprise, trăgând cu ochiul la arhanghelul adormit și făcând semn cu mâna cetei care îl urma să nu facă zgomot, tiptil, se furișă afară din icoană...” (54)
O carte bine structurată, dar plină de locuri comune. Multe formulări nefericite și pasaje de-a dreptul kitsch.
Schizofazie + exces de cuvinte pentru un mesaj mititel. Câteva din poemele aforistice sunt reușite. Pe scurt, un volum semi-autist, care consună cu ceea ce se scria acum 2 decenii.
Mi-au plăcut mult câteva texte, dar principala mea obiecție e că “Haz de hazard” propune o poezie centrată pe cuvânt, care obturează deseori mesajul. Multe poeme par prinse în cuvânt.
‘An Age of betty tit for tat,
An Age of busy gabble:
An Age that's like a brewer's vat,
Fermenting for the rabble!
‘An Age that's chaste in Love, but lax
To virtuous abuses:
Whose gentlemen and ladies wax
Too dainty for their uses.
‘An Age that drives an Iron Horse,
Of Time and Space defiant;
Exulting in a Giant's Force,
And trembling at the Giant.
‘An Age of Quaker hue and cut,
By Mammon misbegotten;
See the mad Hamlet mouth and strut!
And mark the Kings of Cotton!
‘From this unrest, lo, early wreck'd,
A Future staggers crazy,
Ophelia of the Ages, deck'd
With woeful weed and daisy!'
Against Amery's approach
1. Writing in a sort of Wittgensteinian context, Amery keeps silent about certain things: for instance that the suicidal person is a kind hero who escapes Hell and, not unlike Kirillov, almost a God-like individual who destroys his divine possession.
2. Paraphrasing Rilke, the slogan of this book may be “You should kill yourself”. Not to be moralistic - suicide is indeed freedom -, I would choose, like Buddha, the dimming of the will-to-life rather than the will-to-death.
“We are no longer dealing, as in the case of St. Augustine, with a precursor of Existentialism. Pascal is an existentialist.” (William Barrett, Irrational Man, p. 111) This is why I read/ studied this book. Barrett is right: many Existentialist themes are approached by Pascal (for instance death, authenticity, possible absurdity of faith - the great thesis of Kierkegaard's FT). However, his fanaticism, intolerance (uninspired dismissals of Judaism and Islam) and especially the insistance of the humiliation and servitude of the human being in front of God do not appeal to me.